Inspirația noastră

Căutători de Dumnezeu... de-a lungul secolelor
?

Începutul

Construim o lume sigură în jurul nostru, însă doar atunci când renunțăm la ochii celorlalți e posibil să ne naștem în Dumnezeu, în tăcerea și singurătatea „deșertului”. În felul acesta, ajungem să întrezărim Realitatea din spatele realității. În fiecare clipă, primim viață din mâna lui Dumnezeu. Experiența iubirii sale este punctul de plecare ce nu ne părăsește niciodată. Răniți de această iubire, ne întoarcem mereu la acest început. El nu este un moment în trecut, ci unul care are loc acum. Experiența aceasta continuă să ne atingă tot mai profund și rămâne ceva nou.

Deschizându-ne spre Dumnezeu

Părinții și maicile pustiei

În tradiția creștină, părinții și maicile pustiei sunt pionierii vieții religioase. Ei se retrag din lume, de regulă în grupuri mici. În sărăcie și dezgolire de sine, ei se înfățișează dinaintea lui Dumnezeu. Îl urmează pe Isus, care se cufundă cu tot ceea ce este în iubirea lui Dumnezeu. Asemeni lui Isus, ei trăiesc în logica divină. În toate acestea, citirea Scripturii ocupă un loc central. Călugărul privește în oglinda chipului Scripturii, pentru a se deschide spre focul purificator al iubirii divine. În definitiv, viața noastră nu-și are începutul în noi, ci în Dumnezeu. Pentru a deveni pe deplin conștienți de viața aceasta în Dumnezeu, renunțăm la tot ceea ce ne împiedică să ne dedicăm ei. Deșertul este o continuă invitație.

Împărăția cerurilor

Țelul acestei despuieri de sine în Dumnezeu este acela de a ajunge la experiența „Împărăției cerurilor”. Această Împărăție poate fi văzută doar cu ochiul spiritual. Pe chipul fiecărei ființe omenești putem întrezări privirea Iubirii. Dumnezeu întruchipează esența ființei noastre. El este glasul tainic al sufletului nostru, care ne cheamă. Începem să ascultăm această realitate „nemaiauzită” atunci când toate celelalte voci amuțesc. Pentru călugării din pustiu, acesta era motivul pentru care au pornit la drum, ca pionieri, spre tărâmul neprimitor al deșertului. Ei au înțeles că doar acolo putem descoperi cine suntem cu adevărat în Dumnezeu, căci ochii străini nu ne mai pot configura identitatea. Răniți de iubire, ne deschidem la glasul ei în singurătatea deșertului.

Calea despuierii de sine

Retragerea fizică din socialitate reprezintă punctul de plecare al călătoriei interioare. Pe calea acesta, ne descoperim pe noi înșine ca rezistență. Suntem prea „rezonabili“ pentru a ne pierde în chemarea iubirii. Vrem să fim iubiți, dar dacă suntem confruntați prea tare, imediat dăm înapoi. Căutăm repede siguranță în anonimitatea unei vieți pe care o ascundem de Dumnezeu. Ascultând Glasul Iubirii, descoperim că suntem demni de a fi iubiți.

Lupta cu Dumnezeu

Tăcerea fizică a deșertului este înșelătoare. Călugărul care intră în deșert știe acest lucru destul de bine. Știe că a căutat acest loc pentru a intra în confruntare și a nu mai avea posibilitatea de evadare. De aceea, pentru el deșertul este, în primul rând, un loc al luptei. Cu toate că s-a smuls din structura plină de constrângeri a socialității umane, el se dovedește încă înlănțuit de propria-i persoană și de propria-i pornire de a supraviețui. Singura luptă adevărată pe care trebuie să o purtăm în viață este lupta cu Dumnezeu.

Dincolo de granițe

Dumnezeu este lumina fugară a ființei noastre. Urmând această lumină, devenim conștienți de rezistența pe care I-o opunem lui Dumnezeu. Monahii din pustiu vorbesc în acest sens de demoni. Suntem stăpâniți de demoni care vor să ne țină captivi în noi înșine și în imaginile dorinței noastre. Va trebui să lăsăm această lumină fugară să ne atragă în afara noastră, pentru a ne deschide realității a ceea ce suntem cu adevărat în Dumnezeu.

Purificare

Pustiul este un loc al curățirii și purificării. Rupți de socialitate, nu mai avem la ce să recurgem în deșert, în afară doar de existența noastră dezvelită în Dumnezeu. Singurătatea aceasta ne confruntă intens și ne facem să devenim conștienți de tot zgomotul care trăiește în inima noastră. Zgomotul acesta ne împiedică să ne deschidem realității absolute a iubirii lui Dumnezeu. Așa cum poporul evreu a trebuit să rătăcească prin deșert timp de patruzeci de ani, pentru a intra în pământul făgăduit, fiind purificați de Dumnezeu, și pentru acești monahi deșertul a reprezentat locul unui profund proces de transformare.

Curăția inimii

Nu noi suntem centrul lumii. Călugărul trebuie să îndure tăcerea pustiului pentru a păstra tăcerea față de el însuși. În această tăcere, ființa lui este deschisă spre recunoașterea propriei nimicnicii în Dumnezeu. Aceasta este ceea ce se numește „curăția inimii“. Viața călugărului din pustiu este îndreptată către renunțarea la toate acele voci care-l leagă de existența sa, centrată asupra sieși. El vrea să-și deschidă ochii și urechile pentru a conștientiza că întreaga sa existență este ascunsă de Dumnezeu. Atunci, împreună cu Pavel, poate să spună: Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine (Gal. 2, 20).

În zilele noastre

În lumea construibilă a secolului douăzeci și uni, exemplul părinților și al maicilor din pustiu ne cheamă să lăsăm în urmă toate compromisurile și ambiguitățile. În felul acesta, ne deschidem să ascultăm Glasul lui Dumnezeu, care și astăzi răsună în fiecare persoană și în toate, dincolo de tot zgomotul ego-ului nostru. Împărtășim cu ei dorința unei lumi noi, cu un număr crescând de oameni care, alături de noi, să fie în căutarea esenței umanității noastre.

Cistercienii

Pentru a trăi în simplitate viața în Dumnezeu, călugării cistercieni s-au stabilit din nou, în 2015, în Schiermonnikoog.

A fi călugăr este modul concret de a petrece toată viața urmându-l pe Cristos. În Cristos nu există nimic care să ne despartă de Dumnezeu. În 1098, un grup de călugări au părăsit Abația din Molesme ca să-l caute pe Dumnezeu în singurătate și sărăcie. S-au stabilit într-o poiană din pădurea de la Cîteaux. Pentru a nu lăsa ca pacea dintre ei să se risipească pe viitor, au pus în scris în Carta iubirii (Carta Caritatis) felul în care marea Iubire îi va uni pe călugări cu o legătură indestructibilă.

În Cristos

Ritmul vieții

Viața în Cristos este asemeni respirației: este concretă, dar și trece neobservată. Ritmul vieții călugărilor se concentrează asupra unei vieți deschise și conectate la Dumnezeu în profunzimea ființei umane în Cristos. Zi de zi, noapte de noapte, până în cele mai mici amănunte ale vieții de zi cu zi, totul reprezintă interiorul ascuns al acestei vieți în Cristos. În experiența călugărilor, tăcerea și simplitatea insulei se armonizează perfect cu aceasta. Marea și bancurile cu aluviuni înconjoară viața aceasta, asemeni unei fortificații mănăstirești.

Ritmul rugăciunii

Viața în Cristos prinde contur în momentele concrete de rugăciune. Ascultând și confruntându-ne cu cuvintele psalmilor, suflarea lui Dumnezeu este primită în inimă în mod imperceptibil și aproape fizic. Șapte ceasuri de rugăciune, asemeni unor șapte stâlpi, formează arhitectura invizibilă a mănăstirii interioare. În felul acesta, ia naștere spațiul fizic și spiritual în care viața călugărului devine tot mai mult viața lui Cristos. Lucrul și reflecția se conformează în mod spontan și armonios ritmului zilnic al rugăciunii.

Spiritul Iubirii

Călugăr nu este ceva ce devii, ci ceea ce ești. Există un călugăr ascuns adânc în fiecare ființă omenească. Pentru unii, acest mod de viață este la fel de inevitabil precum însuși Dumnezeu. Nu pot evita această vocație, ca și cum ar fi puși cu spatele la zid. De aceea ei privesc acest loc ca fiind cu adevărat pregătit de Dumnezeu pentru ei, ca o cale spre viitor. Vorbesc despre ceea ce-i mișcă înlăuntrul lor și despre cum pot înfăptui ceea ce au stabilit să facă, în unitatea spiritului. Carta Caritatis, care respiră spiritul iubirii, arată în acest sens calea: “Fiți datori unii altora cu nimic altceva în afară de iubire reciprocă.”

Carmelitanii

În 2016, câțiva carmelitani s-au alăturat acestei căutări a vieții religioase în secolul douăzeci și unu, în colaborare cu călugării cistercieni.

Cele două tradiții se armonizează perfect împreună, ca perspective diferite asupra unicei vieți în Cristos sau în Dumnezeu. De secole ele împărtășesc aceeași școală a Iubirii ca izvor de inspirație. Ambele tradiții recunosc deșertul ca loc al prezenței lui Dumnezeu, unde nu există nimic de care să ne agățăm. În Regula Carmelului și în tradiția sa, atitudinea contemplativă asupra vieții ocupă locul central. Oricare ar fi forma pe care o dăm Carmelului, aceasta va fi întotdeauna în slujba relației cu Dumnezeu.

La izvoare

A sorbi cuvântul lui Dumnezeu

Încă de la început, contemplarea lui Dumnezeu a avut un loc central în Carmel. Păstrând tăcerea în fața lui Dumnezeu în singurătate, îi permitem Lui să devină apa vie care ne potolește setea. Lucrul acesta își găsește expresia în arhitectura Carmelului original, care formează o curte închisă în jurul pârâului lui Ilie. Viața ascunsă în tăcere este spațiul unde sorbim cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, forma exterioară a Carmelului nu este niciodată ceva de la sine înțeles sau prestabilit. El slujește doar pentru a înlesni intrarea în confruntare cu chemarea personală a lui Dumnezeu, zi și noapte, și pentru a deveni ascultători față de aceasta.

Rânduiala comunității Ad Montem

În calitate de carmelitani, se cuvine înainte de toate să trăim contemplativ. Poți deveni carmelitan doar atunci când intri în mod concret în confruntarea cu Dumnezeu. Aceasta este calea la al cărei capăt nu vom ajunge niciodată. Lăsându-ne transformați de iubirea lui Dumnezeu în contemplație, putem deveni un semn viu al prezenței tăcute a lui Dumnezeu. De aceea nu putem decât să dăm mărturie despre această realitate vie prezentă în noi înșine, trăind-o în mod personal. Nu puterea de convingere este necesară pentru Dumnezeu, ci mai degrabă o formă profundă de tăcere. În acest fel, contemplația ne deschide spre adevărul nostru cel mai profund în Dumnezeu. Ca și carmelitani, suntem convinși că fiecare ființă omenească cunoaște acest adevăr, pentru că fiecare persoană este un copil al lui Dumnezeu.

Tăcerea în fața lui Dumnezeu

În tradiția mistică a ordinului, păstrarea tăcerii în fața lui Dumnezeu reprezintă punctul central al carismei carmelitane. Indiferent ce facem, totul trebuie să pornească de la această tăcere și să se întoarcă la această tăcere. Doar în felul acesta poate lucra Dumnezeu în noi. Din perspectiva omului acest lucru este imposibil, deoarece ne confruntă cu zgomotul etalării de sine sau al ego-ului nostru. De fiecare dată când, de teamă, suntem tentați să preluăm controlul, iubirea ne cere să păstrăm tăcerea în fața sacrului care ne impregnează existența. În acest fel, iubirea ne atrage ca o poruncă absolută și doar ea poate fi călăuza noastră în urcușul Muntelui Carmel.

Focul purificator

Iubirea este singurul nostru ajutor și sprijin. Este focul care arde în inima noastră și știm că trebuie să ne lăsăm total mistuiți de acest foc, dacă vrem să ajungem în vârful muntelui. Iubirea are, așadar, un efect purificator. Dacă la început iubirea era încă rezonabilă și putea fi chiar explicată de intelectul nostru, cu cât vom înainta mai mult pe calea iubirii, cu atât vom deveni tot mai conștienți de faptul că trebuie să renunțăm pe parcurs la condiționalitatea firii noastre sau la raționalitate. Nu putem niciodată să transformăm iubirea în propriul nostru proiect. Iarăși și iarăși va trebui să descindem în noi înșine pentru ca, în tăcerea inimii, să putem asculta glasul necondiționat al iubirii lui Dumnezeu, care pătrunde existența noastră. În felul acesta, în tăcere, intrăm în taina lui Dumnezeu. Acolo nu putem evita întrebarea critică dacă faptele și cuvintele noastre purced cu adevărat din această tăcere, sau dacă ele sunt doar o încercare subtilă de a conta în ochii altora.

Școala iubirii

„Săgețile iubirii sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer. Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească“. (Cântarea Cântărilor 8, 6-7)

Iubirea este pasiune. Însăși ființa lui Dumnezeu se dezvăluie în ea. De aceea este sfântă și trebuie să urmăm chemarea ei divină în toate. În focul fulgerător al începutului, lucrul acesta nu este greu de îndeplinit, însă atunci când se potolește și trebuie să ne continuăm viața, adesea rămâne îngropată sub multe alte glasuri care se fac și ele auzite. Și totuși, nu vom putea niciodată să facem iubirea să tacă. E nevoie doar ca ea să se liniștească în noi și vom intra iarăși în contact cu ea. Într-adevăr, aceasta este ceea ce face ca tăcerea să fie atât de esențială în iubire. Doar aceia care păstrează tăcerea față de ei înșiși se pot deschide spre glasul divin al iubirii, în propria lor ființă. Iubirea este, astfel, o școală. Urmând glasul ei până la sfârșit, ajungem să cunoaștem iubirea dinăuntru.

Calea dorinței

Pierderea de sine înăuntru

Tradițiile de la Cîteaux și Carmel se întâlnesc în Școala Iubirii. Simplitatea unei vieți dedicate rugăciunii cere tăcere și singurătate, drept spațiul firesc al creșterii spre desăvârșire. Abandonându-ne total Iubirii divine, ne transformăm tot mai mult în instrumente ale iubirii. La Școala Iubirii învățăm să distingem între iubirea curată și orice formă subtilă de implicare a sinelui. În felul acesta, ne deschidem, în uitare de sine, spre a fi eliberați prin harul divin de orice înrădăcinare în sine și spre a ne lăsa în voia necondiționalității Iubirii divine.

Cîteaux

Cei trei fondatori de la Cîteaux, Robert, Alberic și Stephen, au dorit „să întemeieze o școală în slujba Domnului“, pe urmele Sf. Benedict. În căutarea tăcerii și singurătății necesare unei vieți care se pierde pe sine în rugăciune, ei s-au stabilit în „pustiul“ de la Cîteaux. Conștienți de slăbiciunea și ambiguitatea omenească, ei au conceput acest nou început ca o Școală a Iubirii și i-au dat o Carta Caritatis, ca monahii să soarbă tot mai mult spiritul iubirii.

Nou avânt

Noua preocupare afectivă a vremurilor lor este legată de expresivitatea și imagistica iubirii din Cântarea Cântărilor. Vechile comentarii ale lui Origen, traduse în latină, le slujesc drept inspirație. Atât cele optzeci și șase de Omilii la Cântarea Cântărilor ale lui Bernard, cât și Comentariul la Cântarea Cântărilor al lui Guillaume de Saint-Thierry devin repere de mare interes ale literaturii mistice occidentale. 1 Citat din Guerric Aerden.

Surorile cisterciene

Urmând exemplul beghinelor și al mulieres religiosae, surorile cisterciene și-au urmat calea până la capăt. Ele proveneau din acea largă mișcare a femeilor profund atinse de Dumnezeu și au păstrat o legătură neîntreruptă cu ele. Beatrice a Nazaretului, în special, este considerată o personalitate marcantă. Scrierea ei, Șapte chipuri ale Minne, este una dintre bijuteriile tradiției mistice a Țărilor de Jos.

Carmel

În jurul anului 1200, un grup de sihaștri s-au adunat pe Muntele Carmel în jurul pârâului lui Ilie. Muntele Carmel a fost considerat un loc sfânt încă din cele mai vechi timpuri. Creștinismul primelor veacuri a văzut în Ilie părintele vieții monahale. De atunci, au existat sihaștri care au trăit pe Muntele Carmel, căutând prezența lui Dumnezeu în singurătate. Acești sihaștri, fascinați de singurătatea Muntelui Carmel, au dorit să trăiască asemeni lui Ilie, sihastrul prin excelență și modelul desăvârșit al tuturor pustnicilor.

Adunatul mierii

Grupul de sihaștri care s-au statornicit pe Muntele Carmel au întemeiat o Școală a Iubirii cu trăsături specifice. Citind Scriptura, ei ascultau necontenit glasul divin al Iubirii, „adunând mierea dulceții spirituale în stupii chiliilor lor, ca albine ale Domnului“. În istoria tradiției mistice, ei sunt reprezentați, printre alții, de către Ioan al Crucii, Jean de Saint-Samson, Tereza de Lisieux.

Să ne îmbrăcăm cu Dumnezeu

Cea mai veche auto-definiție a carmelitanilor, așa-numita Rubrica prima, consideră Muntele Carmel ca fiind locul celor care „iubesc cu adevărat singurătatea acestui munte, în speranța de a contempla lucrurile cerești“. Regula prezintă modul lor de viață ca fiind spațiul unde se îmbracă tot mai mult, în fiecare zi, cu Viața și Iubirea lui Dumnezeu .

Casa Iubirii

La începutul unei noi ere, aceste două tradiții au dobândit un nou avânt spiritual care dorea să pună în practică milostivirea divină. Școala Iubirii s-a răspândit în comunități noi și în rândul unui public nou. Casa Iubirii și-a deschis astfel porțile pentru grupuri care nu făceau față societății urbane aflate în expansiune sau care se aflau în pericol să cadă în uitare. În felul acesta, Școala Iubirii a căpătat o culoare nouă și o influență mai semnificativă în societate. E nevoie doar să menționăm larga mișcare creată pe urmele lui Vincent de Paul.

Parteneri de dialog

Cu cât ajungem mai mult să ne cunoaștem, cu atât ne dăm seama că rămânem un mare mister pentru noi înșine. Suntem incapabili să ne cercetăm pe noi înșine și căutăm mereu să aflăm cine suntem cu adevărat (în Dumnezeu) cât timp trăim. De aceea avem nevoie de parteneri de dialog, oameni care au străbătut calea aceasta înaintea noastră. Alegerea oricui este una profund personală și adesea se bazează pe intuiție. Ascultându-i, descoperim treptat ce ne poate hrăni inspirația. Ei se ivesc pe cale pentru a ne ajuta în aventura descifrării tainei vieții noastre. Pe calea aceasta de căutare, autori din tradiția mistică ne-au devenit tot mai mult învățători de care nu ne putem lipsi. Ei ne eliberează de ezitarea de a ne abandona profunzimii relației cu Dumnezeu.

Întâlniri 

Tovarăși de drum

În viața fiecăruia dintre noi, există persoane importante cu care dialogăm la un nivel profund. Această conversație ne dă posibilitatea să ne simțim în siguranță și conștienți de noi înșine. Ne putem exprima în vulnerabilitatea noastră, așa cum suntem, fără să fim judecați. Această ne ajută ca, devenind conștienți de noi înșine, să creștem în mod pozitiv și să găsim cuvintele care vorbesc despre noi. Astfel de persoane pot fi figuri cheie din tinerețea noastră, dar și texte scrise de oameni care, în decursul anilor, au devenit importanți tovarăși de drum.

Recunoaștere

Astfel de autori evocă recunoașterea și ne oferă limbajul propriilor noastre experiențe. Nu e nevoie să ne identificăm cu ei, însă citindu-i, ei ne conduc în mod nevăzut spre nivelul tot mai profund al ființei noastre, care rămâne întotdeauna ascuns sub orizont. Dincolo de conținutul textului și dincolo de propriile noastre gânduri, ei ne deschid în fața relației intangibile cu Dumnezeu. Atunci putem, fără teamă, să ne abandonăm acesteia și să ne încredințăm ochilor lui Dumnezeu, care ne privesc în propriul nostru adevăr.

Pionieri importanți

Fără a fi exhaustivi sau a pretinde că acești autori pot fi importanți pentru toată lumea, prezentăm aici câteva figuri cheie ale tradiției mistice în general și ale aceleia a Cistercienilor și Carmelitanilor în special. În propria noastră experiență a Școlii Iubirii, ei reprezintă un izvor nesecat de inspirație. Sunt prezentați aici pe scurt, însă în publicațiile noastre le consacrăm în mod constant o atenție mai mare. Fiecare nouă experiență de lecturare este o aventură care ne aduce mai aproape de un anume autor, dar în mod special ea exprimă în cuvinte procesul de autotrezire în relația cu Dumnezeu.

Simțul pentru Dumnezeu

Reflecția despre Dumnezeu este o fundătură, deaorece taina numită „Dumnezeu“ nu poate fi sondată cu raționalitatea umană. În tradiția mistică, descoperim maeștri care, prin intermediul textelor lor, ne ajută să ne încredințăm Celui de necunoscut. De fapt, „El Însuși, El care este Cel care este, nu poate fi gândit deloc și nici atins decât și în măsura în care acest lucru este posibil prin simțul iubirii luminate“. Drept arhitecți ai unei limbi noi și ai unor cuvinte noi, ei sunt parteneri ideali de dialog, în procesul conștientizării relației noastre cu Cel veșnic.
Tradiția mistică

Pentru izvoare specifice despre viața monahală și texte din tradiția călugărilor și a călugărițelor, facem trimitere la biblioteca digitală monahală.
Biblioteca monahală